Un mister…

Ceea ce este indispensabil, trece neobservat. Pare că privirea oamenilor nu caută misterul, ci mai degrabă ceea ce este descifrabil. Dar, oare, ce am fi fără mister? Am mai fi? În privirea unui nou născut poți zări expresia necunoscutului – o expresie învăluită în mister, care nu poate fi catalogată. Tocmai de aceea, frumusețea ei nu poate fi descrisă.

Misterul face parte din noi. Fără mister, acest loc de joacă ar fi un trist labirint, în care fiecare am tinde către o linie de sosire deja stabilită. Însă, de câte ori am fost surpinși? De către noi? De către cei de lângă noi? Nu despre asta este vorba?

Următoarea mișcare este un mister. Următorul pas este un mister. Iar misterul este ceea ce face ca această lume să danseze în tărâmul existenței. Un tărâm unde susul și josul de împletesc perfect, unde caldul și recele se îmbrățișează necondiționat, unde binele și răul se topesc unul în celălalt.

Cum funcționează lumea? Ce este universul? Întrebări fără răspuns. Însă, oare, cine are nevoie de aceste răspunsuri? Într-o clipă de atenție devotată, nu mai există niciun fel de căutare. Pur și simplu, o clipă în care privirea nu mai caută un răspuns, pentru a-l procesa. O clipă în care căutarea îi lasă locul odihnei.

În ființă, odihna se așterne odată cu pauza. O pauză de la căutare și de la încercarea de a descifra misterele vieții, căci mintea nu poate descifra ceea ce îi susține ei existența. Pauza conștientă nu este acalmie, ci, mai degrabă, o cufundare în prezență. O mutare a privirii de la a deveni, la a fi. Fără timp, fără promisiuni, fără recompense.

Nu mai este nimic de adăugat când privirea își găsește, în sfârșit, odihna. Atunci, misterul a fost acceptat. Ca parte din noi. Sau, poate, chiar ca natura existenței. Poate că tu eșți un mister. Poate că nici nu exiști ca fiind ceea ce crezi tu că ești. Însă, ce mai contează? E important că aici, acum, este pace. Nu pacea ta, ci pacea. Iar cel mai înțelept lucru ar fi să lași pacea să fie, fără să o cercetezi, fără să o încorporezi în anumite ritualuri și tradiții.

În pacea lipsită de necesitatea de a descifra misterul, gândirea își începe procesul de rarefiere. Lipsa căutării face ca gândirea să se evapore. Nici nu mai doreșți să știi cine ești. Ce libertate! Nu știi cine ești, dar nici nu ai nevoie să știi. Pentru că nu mai depinzi de nume, de dorințe și de promisiuni. Pur și simplu, ești. Și este suficient.

Iar atunci observi frumusețea nemărginită a misterului. Și realizezi că misterul poate fi deslușit chiar atunci când nu ai nevoie să faci asta. Pentru că misterul nu poate anticipat. Misterul ți se relevă atunci când îi îmbrățișezi existența. Căci îmbrățișarea necunoscutului îți permite să mergi dincolo de tine, cufundandu-te într-o tăcere interioară intrinsecă, în care nu există niciun fel de întrebare.

O stare de atenție, lipsită de adierea timpului. Atunci, ești fără vârstă, fără poveste, fără preferințe. Atunci, în sfârșit, te-ai pierdut pe tine. Iar cel ce se pierde pe sine, se va regăsi pe Sine.

 



.