O frumoasă dezamăgire

Poate că omul nu funcționează așa cum știm noi. Poate că toate traseele mentale sunt doar fire de ață, menite să construiască o poveste, pe care, mai apoi, dorim să o descoasem. Însă, ceea ce timpul ne-a arătat până acum este faptul că oricât de ample și profunde ar fi, traseele nu sunt căi, la fel cum degetul arătător nu este ceea ce el arată.

Hoinărind pe acest meleag jucăuș, în care aproximarea pare actorul principal, realizăm că adevărata natură a realității trebuie să fie ceva mult mai măreț și mai profund decât orice pornire de aproximare. Nu asta se întâmplă cu mintea noastră spiritualizată? O aproximare care, de multe ori, are pretenția de a fi certitudine. Câtă naivitate din partea rațiunii – acest copil răsfățat care pretinde suveranitate în ființă.

Ideea despre univers este doar o imagine susținută perpetuum, prin care ne construim casa imaginară, încercând să mobilăm și să utilam această casă după chipul și asemănarea propriilor râvne și dorințe. Iată, universul este un loc prietenos doar dacă ne oferă ceea ce noi dorim. Însă, poate că universul nu oferă. Nici nu primește. Ci doar este. Iar ceea ce pare că vine și pleacă nu sunt actori plătiți de către univers pentru a performa pentru noi. Poate că tot ceea ce vine și pleacă sunt doar mișcări existențiale, impersonale, prin care persoana este invitată chiar la transcenderea persoanei.

Aceste tactici de aproximare nu sunt altceva decât o serie de mecanisme de aproximare și gestiune, prin care se dorește consolidarea unei povești complet injustificabile, construită prin cucerirea celor mai promițătoare trasee colective. Dar, unde se va ajunge până la urmă, când vom realiza că toate traseele duc către nicăieri? Atât de multe promisiuni, atât de multe dezamăgiri, atât de frumoase sunt iluziile.

Și, iată, apare o scânteie inevitabilă, care nu promite nimic. O scânteie a cărei compoziție chimică nu este cunoscută, care nu arde în conformitate cu un traseu mental. O scânteie necerută, apărută, poate la umbra copacului în care toate traseele s-au pierdut. Iar această scânteie nu îți aduce nimic în viață, ci te invită să arzi într-un mod atât de profund, încât să realizezi că, de fapt, nimeni nu îți poate aduce nimic în viață, pentru că tu și viața Una sunteți. Această scânteie este podul dintre văzut și nevăzut. Intuiția. Mișcarea naturală, lipsită de efort. Însă, nu-i așa, oamenii nu onorează scânteia interioară, deoarece sunt prea seduși de ieftinul spectacol al artificiilor exterioare.

Așadar, abordarea unui traseu este o acțiune coruptă chiar de către natura traseului. Acesta nu poate fi un element virgin, ci este un factor care segmentează realitatea, generând ziduri, nicicum poduri. Iar configurarea fiecărui traseu este pornită tocmai din dorința de a încorpora recompensa aferentă destinației promise. Dar, pledoaria egoului este foarte interesantă. El crede că, fără niciun traseu, devine o frunză rătăcită. Însă, paradoxal, se pare că rătăcirea apare nu în lipsa traseelor, ci în abundența lor. O abundență a firelor mentale ce au încercat construirea unor poveșți salvatoare, care, până la urmă, nu au salvat pe nimeni, ci, mai mult, au dat naștere unui labirint rațional, din care rațiunea încearcă să afle, neîncetat, ieșirea. Însă… din rațiune, nu poți ieși prin rațiune.

Evident, pașii ajutători sunt tentanţi. Niște urme ferme, deja trasate pe o pajiște vie, indefinibilă în vastitatea ei intrinsecă. Această pajiște nu oferă niciun fel de indicații, cu toate acestea, descoperirea unor urme artificiale aduce o senzație de confort. Nu ești singur. Și, astfel, au apărut artificiile. Iar scânteia abia mai pâlpâie. Pajiștea nemărginită este vândută la preț de imitație. Pentru că orice urmă de reproducere a unui traseu reprezintă un soi inevitabil de imitație. Pare mult mai ușor să ţi se spună ce să faci, decât să lași scânteia să te ardă, dincolo de orice logică, pentru a îmbrățișa locul virgin al ființei tale, neatins de nicio urmă de noțiune. Însă, oare, unde se termină logica? Chiar în locul în care logica descoperă că natura ei nu are nicio logică. Și urmează renunțarea la tron.

Îmbrățișarea lipsei de logică este chiar urma pe care scânteia o lasă în ființă. Este un act în care plutește, firesc, întoarcerea către genialitate, acest element nefiind un prilej de ierarhizare, ci, mai curând, un apel la trezirea către adevăratul potențial al ființei. Un potențial surprinzător, egal cu zero. Căci doar când îți permiți să fii nimic, ești, de fapt, Totul.

Și, într-un mod aparent brutal, lipsa de logică se așterne. Firele nu se mai leagă, traseele devin labirinte. Dar, tornada rațională se oprește. Ești una cu pajiștea, în care au loc tornadele, în care există jocul existențial. Deodată nu te mai duci către efect, ci observi cum tot cognoscibilul plutește în tine, fără a te atinge. Pajiștea lipsită de trasee, pe care pot păși în pace cei ce nu au unde să ajungă. Un tărâm al nimănui, în care suntem deja acasă. Iar acasă, suntem Unul.

Și, iată, rațiunea își întâlnește propria metamorfozare. Ceea ce părea un pericol, se dovedește o poartă către pace. O frumoasă dezamăgire, aducătoare de serenitate. Complet irațional, dar ciudat de rațional. Neîndoielnic, scurtcircuitul este prezent. Și scânteia domneşte.

.