Închizând ochii, de fapt, îi deschizi

Atât de aproape. Și, totuși, atât de departe. Dincolo de munți și văi. Acolo unde vântul întâlnește pământul. Și focul, apa. Dincolo de tot ceea ce poate fi rostit. Dincolo de șoaptă. Pretudindeni și nicăieri. Sinele.

Când înaintezi către El, realizezi că nu ai unde ajunge. Dar continui să mergi. Cumva, ciudat, continui să pășești, pierzându-ți rațiunea într-un mod deliberat. Și nu îți pare rău. Realizezi că El este tot ceea ce există. Tot ceea ce cunoști este că nu îl poți cunoaște.

Și, pentru nimic în lume, nu ai dori să fii în altă parte. Chiar dacă, uneori, drumul este denivelat, simți cu toată ființa că trebuie să fii Una cu El. Iar acum nu mai există căi sau metode. Pur și simplu, există o curgere naturală către firescul transcendent.

Ceea ce în trecut părea o nebunie, acum se prezintă ca fiind inevitabil. Stai față în față cu necunoscutul, într-o vulnerabilitate completă, fără niciun plan și fără nicio întrebare. Pentru că ți-ai pierdut foamea de răspunsuri. Ai pierdut controlul. În sfârșit! Ai lăsat în urmă tot ceea ce credeai că ești, iar cum începi să te cufunzi, dincolo de înțelegere, în ceea ce dintotdeauna ești.

Nu este un act personal, pentru că persoana nu mai este în prim-plan. Nu ai niciun merit. Și accepți complet asta. Ce călătorie! O călătorie în care singurul sens al călătorului este acela de a se evapora. Și părți din tine încep să se desprindă, să zboare, să se dizolve. Însă, asta nu este o corvoadă. Frica nu mai are putere. Totul începe să fie foarte ușor. Și tu la fel. Din ce în ce mai ușor. Mintea din ce în ce mai aerisită. Ochii din ce în ce mai deschiși. Inconfundabilă, luciditatea este aici.

Privind înapoi, îți vezi lacrimile vărsate, dar înțelegi că acestea au fost un adevărat elixir, fără de care nu ai putea să vezi ceea ce vezi acum. Și zâmbetul apare. Un zâmbet al inocenței, un zâmbet ce nu este din lumea relativă. Un zâmbet lipsit de cel care zâmbește. Ce binecuvântare! Acum, când nu mai cauţi sensul, totul începe să aibă sens.

Închizând ochii, pare că ți-i deschizi. Totul mai clar că niciodată. L-ai pierdut pe cel văzut și te-ai topit în Nevăzut. Te-ai pierdut pe tine și te-ai regăsit pe Tine. Întodeauna ai fost aici, acum. Dincolo de munți și văi. Acolo unde vântul întâlnește pământul. Și focul, apa. Dincolo de tot ceea ce poate fi rostit. Dincolo de șoaptă. Pretudindeni și nicăieri. Sinele. Atât de aproape. Și, totuși, atât de departe.

.