Focul din nori

Dorința nesăbuită de a anticipa viața, se poate transforma în bucuria de a-i permite vieții să fie și să se reverse în ființa ta. Anticiparea îți aduce moarte. O moarte negrabită a intuiției, o adormire lentă a prospețimii. Cum te poți bucura de următorul pas, dacă îi cunoști acestuia toate tainele? De ce ai dori să fii posedat de această necesitate de aproximare?

Stând față-n față cu ceața densă a necunoscutului, realizezi că ți-ai dori o metodă eficientă de eschivă. Dar, ce preț? Iată cum, deodată, mintea umană începe să tacticizeze viața. Și, astfel, uită să o onoreze. Este foarte multă energie investită în această tactică ascunsă de a întreține un control injustificabil. Dar, acum stai. Pentru o clipă, te întrebi dacă eșți pregătit pentru viață. Însă, oare chiar asta vrei? Să fii pregătit? Despre asta este vorba în acest tărâm existențial? Să fii pregătit? Pentru ce? Poți fi, oare, pregătit cu adevărat?

Interesant cum funcționează necunoscutul… Complet prinși în împuternicirea standardelor, tocmai pentru a duce o viață conformă, oamenii parcă celebrează lipsa de viață. Însă, oare ce e mai prețios decât ceea ce nu ai? Dar, oare ce avem? Chiar avem ceva? Avem viață? Înseamnă că viața ar putea fi deținută, ceea ce ar fi complet lipsit de fundament, căci viața nu e un obiect localizabil în acest cuantum universal. Viața este. Și rămâne. Formele de viață apar și dispar. Dar, viaţa rămâne. Prin urmare, viața nu poate absenta, deoarece chiar absența este o expresie perfectă a vieții.

Așadar… a fi pregătit pentru viață. A-ți petrece viața încercând să te pregăteșți pentru viață. Însă, de multe ori, viața pare un musafir întârziat, care îți dă peste cap toate planurile. Asemenea unui răsărit neanticipat, pregătit să îți arate ceea ce este dincolo de nori, viața îți va prezenta nu ceea ce ai vrea să vezi, ci, mai degrabă, ceea ce îţi presară trezire peste ochi.

Căci, de fapt, este vorba despre o simplă schimbare. Dacă ți-ai permite pentru un moment! Să vezi că, practic, toată munca noastră de a clădi convingeri și idei de grup, se poate anula într-o singură mișcare a grației universale, venită de niciunde, dar, parcă, de pretutindeni. Ce sens ar avea să vezi același răsărit zilnic? Și de ce ai vrea să te pregăteșți pentru asta?

Până la urmă, se pare că, din fericire, fluiditatea acestei lumi nu constă în capacitatea fiecăruia de a-și pregăti mintea pentru ceea ce urmează, ci, mai degrabă este vorba despre abilitatea intrinsecă de a ne pierde mintea atunci când aceasta nu mai are niciun rost. Așadar, poate că răsăritul îți va arăta cum focul arde în spatele norilor neobosiți, dar totul durează atât de puțin! Clipește și poți pierde acest spectacol. Pentru că exact aceiaşi nori sunt întotdeauna dispuşi să îți arate şi o ființă impersonală aducătoare de ploaie.

Iar relația dintre foc și apă nu constă în argument sau contraargument. Pentru că nu mai este vorba despre o relație. Într-o clipă de luciditate, în lipsa așteptării unei pregătiri naive, se vede că binele și răul abdică prin recunoașterea oglindirii inevitabile. Acești actori ai lumii relative, care antrenează din plin afinitatea omului pentru antrenament, încep să își cunoască colapsul odată ce își observă inexistența inevitabilă prin evaporarea dualității. Și, oricât de mult ar dura jocul, oricât de lungă este călătoria, la un moment dat, susul și josul își găsesc odihna reciprocă unul în celălalt. Și totul se întoarce cu susul în jos. Dislocarea amiabilă a tuturor standardelor interioare. Și este perfect. Ceva pentru care nimeni nu ne-a pregătit. Atât de straniu, dar atât de frumos.

Căci…

Unde este vale, este și deal.
Unde este deal, este şi vale.
A observa asta, aduce pace.

.